LA MOARTEA LUI TUDOR IORDĂCHESCU, poetul Vadim Bacinschi a scris aceste versuri: Bade Tudore, cum vara-i călătoare,/ Sa te duci ai vrut cu ea odată,/ Pe un alt tărâm, spre altă zare,/ Cu lumina blândă si curată.// Ce-ai iubit, ce drag ți-a fost mai tare…/ Neam si Țară, Vatră si Moșie…/ Te-ai ales cu zilele amare,/ Cu necaz, în loc de bucurie.// În măreața ta însingurare,/ Poate, numai ghiolul ți-a fost frate/ Și o foaie de hârtie, care/ Te-a-ndemnat să scrii veciei carte.// Tu ai scris-o, chiar de s-o citească,/ Din păcate, nu prea are cine…/ Bade Tudor, vremea cea domnească,/ Dupa cum se vede, nu mai vine.// Tot nimicuri, cu sclipiri mărunte,/ Forfotă, orgolii zăpăcite…/ O să-ți pună linistea pe frunte/ Țărnele, ușoare si smerite.// O să-ți dea dreptate iarba verde,/ Aplecând asupră-ți bolți celeste…/ Iartă-ne, bădie,și ne crede…/ Viața asta-i toată o poveste. Odesa, 31 august.

Comunitatea istorică a românilor din sudul Basarabiei, astăzi, Ucraina, are un destin aparte atunci când se vorbește despre lupta pe care o duce pentru păstrarea identității. Eforturile în acest sens ale exponenților săi sunt de foarte multe ori mult mai ample în comparație cu ceea ce se întâmplă în alte zone din afara granițelor, unde limba română este pe buzele tuturor. Cu siguranță, această luptă definește vieți ale membrilor comunităților românești, iar dispariția celor care manifestă, iau atitudine pentru păstrarea limbii române lasă un gol imens în rândurile celor și-au asumat această misiune nobilă. Este și exemplul trist al lui Tudor Iordăchescu din satul Camâșovca sau Hagi Curda, unde se vorbește sau ar trebui să se vorbească limba română(Radio Iași).

Textul care urmează este scris de Tudor Iordăchescu în iunie 2016, în timpul schimburilor de mesaje HagiCurda-Galați, pentru pregătirea unui proiect de finanțare a Bibliotecii de carte românească din Hagi Curda. Tudor Iordăchescu pregătea și editarea unei versiuni extinse a monografiei Hagi Curda-Camâșovca…

Mă grăbesc. Poate e ultimul articol… Boala mă apasă. Am mai slăbit cu un kilogram. Dar vreau să mai scriu. Am ce scri. A venit primăvara – anotimpul multașteptat de toți. Au înverzit pomii… și acei sădiți de mine. Am sădit o livadă chiar la deal de casa noastră. Nu întâmplător. Locuiesc pe strada 1Mai care, împreună cu străzile Livezilor și strada Verde, sunt cele mai joase pe relieful satului, unde apele subterane din urma irigației abundente a terenurilor gospodarilor din sat cu legume se scurge la vale astfel ruinânâd clădirile, mai ales cele fără temelii trainice, betonate. Așadar, în grădina mea, apele subterane în cursul lor spre vale întâlnesc rădăcinile însetate ale pomilor din livadă, absorbind-o protejează casa noastră de ruinare. Pentru a sădi livada n-am folosit pomi cumpărați. I-am crescut singur: în timpul prășitului nu tăiam nicun pomuleț, fie de ce n-ar fi. De mic îl mutam în livadă, îl îngrijeam până la primul fruct și, dacă îmi plăcea, îl lăsam să rodească mai departe, iar dacă nu – îl altoiam. Și iată astfel m-am ales cu pomii doriți de mine care, începând cu luna iunie pomii mei mă dăruiesc cu fructe proaspăt-rupte până-n toamnă, până nu le strânge gerul. De aceea pomuleții fie de ce ar fi eu nu-i rup (tai) când prășesc, da-i ocolesc, le dau putință să crească. Îi compar cu niște prunci, copilași ce au nevoie de protecția și îngrijirea noastră. Socot un lucru firesc. Doar Dumnezeu, pentru a face lumea vegetală tot trei zile a folosit, ca și pentru lumea animală, iar a șaptea zi s-a odihnit, scrie în Sfânta Scriptură. Aici Dumnezeu blagoslovește Omul și Pomul – ca doi piloni hotărâtori ai vieții pe Pământ. Strânsa și nemărginita relație dintre acești doi piloni face viața mai frumoasă atât omenirii, ca parte din viața animală, cât și a vieții vegetale, pe primul loc stând Pomul. O plantă sădită cu dragoste crește, rodește, pe Om îl dăruiește pe din plin. Apropo, de altoire. Altoirea este un proces chirurgical pentru plante. Mulți ar vrea să altoiască însă se tem să încerce. Vă spun adevărat: nu-i complicat sau greu acest proces, e nevoie de dorință și dragoste față de a cea plantă. Altoirea, am întâlnit în cărțile de agronomie, se poate face orișicând. Eu folosesc numai două perioade ale anului: primăvara, cu pornirea sucului, și a doua jumătate a lunii august până la 1 octombrie. Altoirea e foarte simplă, încercați și n-o să vă pară rău. Aveți nevoie de un cuțit de altoit și lentă electrică din peliculă. Primăvara: alegeți portaltoiul egal după grosime cu altoiul, cu foarficele de vie tăiați perpendicular crenguța portaltoiului, despicați-o în jumătate la 1,5 – 2 cm, întroduceți altoiul, din timp retezat din două părți, în așa fel ca să coincidă cojițele altoiului cu al portaltoiului și legați-o cu lenta electrică cât de strâns, ca să nu pătrundă acolo nici apa (de plouă), nici aerul. Garanție – 90% că se va prinde. În a doua perioadă, din lunile august-septembrie: în tulpina portaltoiului de anul curent tăiați cojița în formă de litera «T», dezlipiți-o de la tulpină, întroduceți un ochișor (mugure), cât de atent tăiat din crenguța altoiului, trageți cojița peste el și cât de strâns strângeți cu lenta în așa fel ca capul mugurelui să nu fie învelit, ca să poată să crească, să se dezvolte, și asta-i tot. Se mai cere atenție când veți scoate lenta fiindcă ea va fi bine lipită de coajă.

Privesc natura, pomii sădiți de mine, iarba din livadă, păsările adunate de foșnetul pomilor, iat-o ciocănitoare – păsărica mea preferată – toate acestea parcă mă-nfioară: oare nu le-oi mai vedea niciodată?.. Cu tristețe le spun în gând «Adio». Dar deodată mă tresar, de ce cad în pesimism. Încă-s viu, suflu, judecata mi-i normală. Ș-apoi nu-s primul cui atât de mult i-a plăcut viața, natura. Mă bucură faptul că am făcut ceva în viață. Prin ceea ce am făcut, prin urmele lăsate de mine – casa, fântâna, livada, portița deschisă, prin dragostea de voi – voi fi întotdeauna cu voi. Să nu mă plângeți, doar amintiți-vă de mine. Amintiți-vă cât de mult v-am iubit. Chiar dacă viața în doi, Larisa mea scumpă, nu ne-a fost tare dulce, eu te-am iubit, eu v-am iubit pe toți la fel de tare, mai ales copiii, Natașa, Andrei, apoi nepoțeii… Eu sunt cu voi și voi trăi în memoria voastră așa cum mă știți, așa cum mă veți ține minte. Am compus și niște versui, desigur triste, dar au și optimism.

A mai trecut o zi și-o noapte
Dintr-ale mele numărate,
Mai puține au rămas,
Mai puțin chin am de tras.
Nu mi-e frică de dureri
Ce mă storc din răsputeri,
Domnul Nostru Cel de Sus
La-ncercare m-a supus.
Vine timpul pentru toți:
Grav bolnavi și obosiți,
Să dăm anii înapoi
Să vedem cum i-am trăit.
Și aici, îngândurat,
Îți faci calculul curat:
Ce-ai făcut, ce-ai făurit,
Sau degeaba i-ai trăit?
Ce-ai lăsat în urma ta,
De ai tăi sunt mulțumiți?
Repede te vor uita
Sau mai mult te-or pomeni?
Pentru omul care-i Om
Nu-i prea simplă întrebarea,
Chiar de nu-l vedeți prin voi
Îi rămâne-n loc lucrarea.

Dar să mergem mai departe. Mă mai grăbesc, stimați cititori, mai ales cei din aria rurală, să vă dau un sfat, să nu-mi repetați greșeala. Va merge vorba de o greșeală-cheie, care ar putea să vă răpească viața mai devreme de sorocul dat de Dumnezeu. Am să încerc să vă explic prin propria-mi istorie(va continua).

Tudor IORDĂCHESCU, s.Hagi Curda, r. Ismail, reg. Odesa.