Aşezarea economico-geografică şi resursele naturale

Bugeacul este o regiune împărţită astăzi între Republica Moldova şi Ucraina. Ea alcătuieşte un pentagon inegal cu patru
Bugeacul este o regiune împărţită astăzi între Republica Moldova şi Ucraina. Ea alcătuieşte un pentagon inegal cu patru laturi delimitate de apele Prutului, Dunării de Jos, Mării Negre şi Nistrului şi una (cea nordică) imaginară care nu este legată de anumite repere geografice distincte.
Ea merge, aproximativ, de-a lungul marginii de sud a fostei zone a Codrilor, formînd o linie oblică care începe la Prut – la sud de codrii Tigheciului şi se termină la Nistru – puţin mai la nord de Căuşeni.Zona corespunzătoare dintre Nistru şi Bugul de Sud (Moldova bugo-nistreană) – numită în tradiţia istorică românească Olatul Voziei sau, pe scurt, Vozia, – reprezintă o copie aproape identică a Bugeacului.
Este semnificativ faptul că pe unele hărţi ruseşti de epocă, întregul teritoriu cuprins între cursul inferior al Dunării (Prutului) şi cel al Bugului de Sud era numit Basarabia.
Din punct de vedere al reliefului, Bugeacul nu prea bucură ochiul prin varietatea formelor. Regiunea înfăţişează o cîmpie văluroasă presărată ici-colea cu dealuri cu pante line care, înaintînd spre mare, devine plată, precum o masă de tenis.
Solurile sînt cu mult mai sărace decît în celelalte regiuni ale Basarabiei.
Din cauza climei secetoase şi a apropierii mării, salinitatea este destul de înaltă, ceea ce face ca solonceacurile să se întîlnească destul de frecvent. În Evul Mediu lîngă litoral se mai puteau întîlni dune de nisip.
Poetul roman Ovidiu Naso, surghiunit de către divinul Octavian August la Tomis, confirmă proasta popularitate de care se bucura această regiune în ochii latinilor răsfăţaţi cu o climă şi natură mai blîndă şi mai variată. În elegiile sale scrise în exil, Ovidiu descrie aceste ţinuturi în cele mai sumbre culori[iii].
Flora este prezentă mai mult prin erbacee. Arborii se întîlnesc rar şi mai mult sub formă de crînguri răzleţe sau chiar copaci aparte, iar pădurile – numai în luncile rîurilor.
Zona era foarte potrivită pentru creşterea extensivă a vitelor (mai ales oi şi capre care nu sînt prea pretenţioase). Fauna sălbatică este şi ea caracteristică pentru zona de stepă.
Hotărnicit de trei rîuri, Bugeacul, totuşi, suferă de o penurie cronică de apă dulce, fiind din acest punct de vedere una dintre cele mai seci zone din Europa.
„Rîurile” interne care curg prin stepa aridă de la Nord spre Sud, sînt, mai degrabă, nişte pîraie care se seacă vara.
Chiar şi puţinele lacuri au o salinitate înaltă, iar unele dintre ele, în genere, sînt suprasaturate cu sare.
În Evul Mediu din aceste lacuri se extrăgea sarea care în acea epocă constituia unul dintre principalele articole de export ale Moldovei[iv].
Economia regiunii era în deplină corespondenţă cu aşezarea geografică, resursele şi condiţiile natural-climatice. Desigur că, în primul rînd, era vorba de creşterea dobitoacelor (precumpănitor a ovinelor). În Evul Mediu Bugeacul asigura piaţa din Istambul cu pielicele de miel, lînă merinos, caracul şi carne de oaie[v].
Condiţiile favorabile pentru creşterea extensivă a oilor au atras în regiune popoarele nomade de stepă.
Pescuitul a fost îndeletnicirea de bază a locuitorilor de lîngă rîuri, lacuri, limanuri, ţărm şi bălţile acestuia (pe care ei le numesc „ghioluri”).
Comercializarea peştelui sărat şi afumat a fost o importantă sursă de venituri pentru vistieria domnească şi populaţia din zonă. În văile rîurilor se practica agricultura reprezentată prin cerealiere, legume şi viţa de vie.
Gurile Dunării, Nistrului, Prutului şi litoralul pontic favorizau dezvoltarea comerţului maritim şi fluvial, cu atît mai mult cu cît în acea epocă predomina navigaţia de cabotaj cu corăbii de mic tonaj (galere şi feluci), iar rîurile erau mult mai pline, mai adînci.
Adîncimea relativ nu prea mare a limanelor şi rîurilor nu constituia o piedică pentru asemenea gen de navigaţie.
Iată de ce porturile din zonă erau printre cele mai mari şi înfloritoare în bazinul pontic.Îndeletnicirile aveau şi o conotaţie etnică.
Populaţia autohtonă practica îndeosebi agricultura, creşterea vitelor şi pescuitul riveran sau lacustru. Veneticii nomazi se îndeletniceau în exclusivitate cu creşterea vitelor, iar grecii – cu pescuitul maritim. Comerţul era „împărţit” între greci, armeni şi genovezi. Începînd cu secolul XIX el a fost monopolizat de către evrei.

Vasilache Silviu87 Posts
0 Comments