Geopolitica Bugeacului [partea a VI-a]

Bugeacul, acest „colţ uitat de lume”, după cum au încercat şi încearcă încă unii geopoliticieni să îl prezinte

Bugeacul, acest „colţ uitat de lume”, după cum au încercat şi încearcă încă unii geopoliticieni să îl prezinte (vezi op-urile geopolitice ale lui Oleg Serebrian), numai într-a doua jumătate a secolului XIX a ajuns de două ori în obiectivul relaţiilor internaţionale! Prima „apariţie” a fost legată de sfîrşitul Războiului Crimeei şi Congresul Internaţional de la Paris care l-a urmat. Acest război a fost una dintre ultimele încercări ale Rusiei de a-şi înălţa stindardele imperiale pe minaretele din jurul fostei Catedrale a Sfintei Sofii transformate de Muhamed II al Fatih („Cuceritorul”) în moschee.
Ţarul Nicolai I, supranumit de către contemporani „Jandarmul Europei” pentru rolul jucat în înăbuşirea revoluţiei europene, a crezut că marile puteri vor asista impasibile la eutanasia „omului bolnav al Europei” în care el ar fi jucat rolul renumitului Kevorkian (zis şi „doctorul Moarte”[i]). El le-a propus acestora să participe la împărţirea moştenirii Imperiului Otoman aflat în agonie, crezînd cu naivitate că bonusurile teritoriale şi gratitudinea monarhilor europeni pentru aportul său la sugrumarea hidrei revoluţiei vor prevala asupra intereselor geopolitice.

Nicolai I, însă, a subapreciat nedorinţa marilor puteri europene de ai vedea pe ruşi pe malurile Bosforului şi a „Limbii pisicii”[ii]. În numele acestei nedorinţe de sorginte geopolitică, Franţa şi Anglia au uitat pentru moment de duşmănia care le-a despărţit timp de secole, iar Austria – de recunoştinţa care o datora personal lui Nicolai I pentru că acesta a salvat monarhia habsburgică de la o moarte sigură în anul 1849. Pînă şi Regatul Sardiniei, care abia-şi începuse lunga şi sinuoasa operă de unificare a Italiei, nu a pregetat să-şi trimită trupele acolo, unde italienii nu au mai fost de aproape patru secole – pe litoralul sudic al Crimeei.

După trei ani de lupte, Rusia a fost nevoită să ceară pace. Pentru a hotărî soarta de mai departe a acesteia, la Paris a fost convocat un congres internaţional. În centrul atenţiei acestuia a fost demilitarizarea Mării Negre, Basarabia de Sud şi gurile Dunării (ultima achiziţie teritorială a Rusiei în Balcani din anul 1829 – n. a.), precum şi soarta de mai departe a Principatelor Dunărene.
Rusia şi Imperiul Otoman au fost private de dreptul de a avea flote militare în acvatoriul Mării Negre şi obligate să-şi dărîme fortificaţiile de pe litoralul acesteia. În ceea ce priveşte Principatele Dunărene, ele au fost puse sub protectoratul colectiv (condominium) a celor şapte puteri-garant (în loc de două (Rusia şi Turcia), cum a fost pînă la declanşarea Războiului Crimeei în anul 1853 – n. a.): Turcia, Rusia, Anglia, Franţa, Prusia (din anul 1871 – Germania), Austria şi Sardinia (din anul 1864 – Italia).
Trei judeţe sud-basarabene, Izmail, Bolgrad şi Chilia au fost retrocedate Moldovei. Tot acesteia i-au fost cedate şi gurile Dunării, însă, Iaşii aşa şi nu a procedat la valorificarea acestei regiuni şi Imperiul Otoman a preluat administrarea ei. „Generozitatea” occidentalilor vizavi de Moldova se explică prin faptul că la putere în acest principat se aflau reprezentanţii locali ai cercurilor masonice, de fapt, agenţi de influenţă ai Apusului. În asemenea caz, controlul asupra acestei zone geostrategice trecea în mîinile consiliului de tutori asupra Principatelor Dunărene creat la Congresul de Pace de la Paris în anul 1856. În acest organ, puterile apusene deţineau majoritatea.
Rusia a pierdut nu numai din punct de vedere teritorial, dar şi militar-strategic. Or, armata rusă a fost pusă în faţa imposibilităţii de a ajunge în contact direct cu inamicul său secular. Tranzitul trupelor ruseşti prin această fîşie îngustă de pămînt era legată de încheierea unui acord respectiv cu Moldova. O pătrundere arbitrară s-ar fi ciocnit imediat de riposta colectivă a celorlalte puteri-garant, iar practica Războiului Crimeei a demonstrat cu brio ce consecinţe nefaste pentru Rusia ar putea avea acest pas.

O dată cu alegerea în anul 1866 a lui Carol I de Hohenzollern-Siegmarineng în calitate de domnitor, ea a devenit ireversibilă. Rusia trebuia să-şi ia rămas bun de la planurile sale de a crea un coridor continuu între posesiunile sale şi slavii din Balcani.

Pentru a lichida handicapul creat în economie şi pe plan militar, Rusia a purces la o serie de reforme radicale şi la revederea politicii sale externe. Cancelarul Gorceakov (noul ministru de externe al Rusiei după Congresul de la Paris) a reuşit să elimine cu mîinile Prusiei pe doi dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai Rusiei: Austria Habsburgică şi Franţa lui Louis-Napoleon Bonaparte III. Italia şi Imperiul Otoman erau prea slabe, iar Anglia de una singură nu putea să poarte un război terestru de anvergură.
În anul 1871, după capitularea Franţei în faţa lui Bismarck, Gorceakov a declarat că ţara sa nu se mai simte legată de obligaţiile asumate prin deciziile Congresului de la Paris. Europa a asistat impotentă de a întreprinde ceva la restabilirea prezenţei militare ruseşti în bazinul Mării Negre. Următorul pas, de altfel previzibil, era revanşa pentru înfrîngera în Războiul Crimeei şi obiect al ei, bineînţeles, urma să devină Poarta Otomană.

Pentru a putea intra în contact direct cu inamicul, Gorceakov iniţiază în anul 1877 la Livadia negocieri cu primul ministru al României, Ion C. Brătianu, în vederea tranzitului de trupe ruseşti prin teritoriul românesc. Este adevărat că partea rusă a adus vorba despre o eventuală restabilirea a „status-quo”-ului în Basarabia, dar este nu mai puţin adevărat şi faptul că Brătianu a respins din start pretenţiile ruseşti. Toate speculaţiile privitor la faptul că primul ministru român s-ar fi declarat de acord cu retrocedarea Basarabiei de Sud Imperiului Rus, sînt un fals. Amintim că rod al negocierilor ruso-române a fost încheierea unui acord secret, conform căruia Rusia, în schimbul salvconductului de a-şi trece trupele prin teritoriul românesc, se obliga să recunoască independenţa României, să respecte şi să garanteze hotarele ei internaţional recunoscute (inclusiv a celor din Basarabia Meridională).
Dăm citire articolului II al convenţiei de la 16 aprilie 1877, în care, negru pe alb, se scrie că Rusia se angajază: „…să menţină şi să facă să fie respectate drepturile politice ale Statului român, aşa cum rezultă din legile interne şi tratatele existente şi să menţină şi să apere integritatea actuală a României”[iii]. Scrie undeva că nu este vorba de Basarabia de Sud? Se pomeneşte vreun posibil schimb teritorial? Este oare vorba numai de garantarea graniţei româno-turce, precum insinuează unii autori ruşi şi sovietici?

Cu o ocazie oarecare, ministrul de externe al Austriei, contele Andrasy, a rostit fraza care a devenit celebră: „Lumea încă se va cutremura de ingratitudinea noastră”. Dar, nici perfida Vienă nu a procedat de o asemenea manieră, precum Rusia faţă de România. După ce şi-a văzut duşmanul înfrînt, Sankt-Petersburgul a ameninţat cu internarea armata română slăbită în lupte şi aflată departe de patrie. Este vorba de armata care nu demult a salvat-o pe cea rusă de la o înfrîngere ruşinoasă.
Mărul discordiei între foştii aliaţi, deveniţi peste noapte duşmani, a fost acelaşi „colţ uitat” – Bugeacul. După ce Plevna a capitulat şi armatele ruse au trecut peste lanţul de munţi din faţa Stambululuio, Rusia şi-a „amintit” subit de cele trei judeţe sud-basarabene pierdute în urma Războiului Crimeei şi le-a cerut înapoi de la România într-o formă ultimativă de parcă aceasta ar fi fost înfrîntă pe cîmpul de luptă. Pentru a îndulci pilula, României i-a fost propusă în schimb, Dobrogea. „Schimbul” era cu atît mai inacceptabil şi dureros, cu cît un pămînt românesc era propus pentru cedarea altui pămînt, românesc şi el.

După cum şi era de aşteptat, Bucureştii a refuzat tîrgul şi a cerut arbitrajul puterilor-garant. La cîteva luni după San-Stefano, la Berlin, este convocat ultimul Congres Internaţional din istoria Europei. Cauza convocării lui a fost, însă, nu plîngerea venită din partea României, ci întărirea prea mare a poziţiilor Sankt-Petersburgului la sud de Dunăre unde a fost creat un adevărat imperiu bulgar[iv] care, evident, urma să devină avanpostul Rusiei în Balcani.
Pentru a compensa Rusia pentru micşorarea drastică a teritoriului vasalului său bulgar, Congresul de la Berlin i-a dat cîştig de cauză în diferendul său cu România. Cele trei judeţe sud-basarabene, Bolgrad, Izmail şi Cetatea Albă, au revenit sub stăpînirea Imperiului Rus. Această stare de lucruri s-a menţinut pînă în martie 1918, cînd Sfatul Ţării a hotărît Unirea Basarabiei cu Ţara. Printre altele, unul din arhitecţii Unirii, erou al Războiului de Întregire a Ţării, cel care a înăbuşit revoluţia bolşevică din Ungaria şi a devenit primul prim-ministru al României Mari, a fost generalul Averescu, născut la Cetatea Albă.

PROBLEMA BUGEACULUI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
Proiectele şi planurile geopolitice rămîn aceleaşi, indiferent de schimbarea regimurilor politice şi a partenerilor externi. Se vede că anume acest gen de interese le-a avut primul-ministru britanic Williams Pitt care a spus odată că „Britania nu are inamici şi aliaţi veşnici, Britania are interese veşnice”. Oricum, cele trei revoluţii aproape consecutive care au zguduit Rusia la începutul secolului XX şi au dus la schimbarea regimului politic şi a formei de guvernămînt, nu au însemnat şi schimbarea vectorilor politicii externe. Obiectivele ei geopolitice au rămas aceleaşi: Balcanii, Strîmtorile, dezenclavizarea spre Oceanul Indian, „Drang nach Westen” („Marşul spre Vest”) prin filierele poloneze şi germane ş.a.m.d. (vezi „Testamentul lui Petru I”).
Conducerea comunistă a Uniunii Sovietice a urmat fidel calea trasată în documentele programatice ale geopoliticii ruseşti: „Legenda despre Mitra Albă” şi „Testamentul lui Petru I”. Revoluţia bolşevică din octombrie 1917 a însemnat un reflux temporar din punct de vedere teritorial al statului rus şi schimbarea conotaţiei sale civilizaţionale. Ideologia panortodoxă şi panslavă („ajutorarea fraţilor de sînge şi credinţă”) a fost înlocuită de teoria cosmopolită a solidarităţii de clasă („internaţionalismul proletar”). Ultima, însă, era cu mult mai agresivă decît prima, deoarece spunea deschis lucrurilor pe nume, fără nici un fel de chichiţe esopice – hegemonia mondială („biruinţa revoluţiei comuniste la scară mondială”). Această filosofie hegemonistă s-a manifesta deosebit de pregnant în primii ani ai puterii sovietice, materializîndu-se în teoria „revoluţiei permanente” ai cărei autor a fost unul dintre reprezentanţii „naţiunii universului” Lev Davîdovici Troţki, alias, Bronştein care, printre altele, se deosebea printr-o românofobie de peşteră.

Tăvălugul roşu a fost oprit la Baltica de către vînătorii alpini ai lui Mannergheim şi voluntarii lui Von der Goltz din „Divizia de Fier”, la Vistula – de legionarii lui Pilsudski, iar la Tisa şi Nistru – de soldaţii lui Averescu. Micile state europene au făcut aceea ce nu le-a reuşit marilor puteri (aşa zisa „campanie combinată a Antantei” din anii războiului civil din Rusia Sovietică). În anul 1920, iudeo-bolşevismul sovietic îşi ia un „time-aut” în „marşul triumfal al puterii sovietice la scară mondială”. Pentru o perioadă de aproape douăzeci de ani, asemeni Rusiei lui Gorceakov după Războiul Crimeei, Uniunea Sovietică se „reculege”.

Frazeologia revoluţionară încă mai domină lexicul ideologiei oficiale, dar adevăratele scopuri geopolitice nu mai sînt expuse direct pe paginile „Pravdei”, ci ascunse cu grijă în mapele cu parafa „strict confidenţial”. Un asemenea document a fost şi renumita „Scrisoare a grupului de iniţiativă” întitulată oficial „Memoriu cu privire la necesitatea creării Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti”.

„Basarabenii” lui Kotovski cereau de la Comitetul Central formarea pe malul stîng al Nistrului a unei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti unionale. În acest „billette-doux” se menţiona, printre altele: „Republica Moldovenească ar putea juca acelaşi rol de factor politico-propagandistic, pe care îl joacă Republica Belorusă faţă de Polonia şi Republica Karelă – faţă de Finlanda. Ea ar putea focaliza atenţia şi simpatia populaţiei basarabene şi ar crea pretexte evidente în pregătirea alipirii Basarabiei la Republica Moldovenească”[v].

În continuare, „memorandiştii” au deschis parantezele, arătînd „perspectivele europene” deschise printr-o eventuală anexiune a Basarabiei: „Extinderea Puterii Sovietice asupra teritoriului Basarabiei are o însemnătate cu mult mai mare, deoarece acest ţinut se mărgineşte la Nord şi Est cu Bucovina şi Galiţia, a căror populaţie ucraineană este completamente de partea RSSU şi a URSS, iar la Sud – cu Dobrogea populată de bulgari. …Din acest punct de vedere devine imperioasă necesitatea de a se crea anume o republică socialistă, şi nu o republică autonomă în componenţa URSS. Unirea teritoriilor de pe ambele părţi ale Nistrului ar servi drept breşă strategică a URSS faţă de Balcani (prin Dobrogea) şi faţă de Europa centrală (prin Bucovina şi Galiţia), pe care URSS le-ar putea folosi drept cap de pod în scopuri militare şi politice”[vi].

De o atenţie deosebită din partea Kominternului[vii] cuibărit la Leningrad (în timp ce conducerea de partid şi de stat sovietică se găsea la Moscova) se bucura Bugeacul, datorită amalgamului etnic creat acolo de guvernul ţarist prin politica sa colonizatoare între anii 1812-1917. Urmaşii foştilor colonişti, care în perioada stăpînirii ruseşti se bucurau de privilegii şi facilităţi faţă de băştinaşii pe care îi desconsiderau şi tratau cu dispreţ, s-au pomenit brusc în postura nu prea onorifică de „grupuri etnice conlocuitoare” (deşi, drepturile lor etno-culturale, confesionale şi lingvistice erau respectate cu meticulozitate de Bucureşti – n. a.).

Răniţi în amorul propriu, minoritarii din Bugeac au devenit principalii promotori ai politicii Moscovei în regiune. Acest fapt a fost demonstrat cu pregnanţă de aşa zisa „răscoală de la Tatarbunar”. În anul 1924, îndeplinind ordinul venit din partea Kominternului, comuniştii aborigeni au declanşat o rebeliune antiromână în acest tîrguşor situat în inima Bugeacului. Se preconiza o răspîndire rapidă a răscoalei şi în celelalte localităţi populate de minoritari. Pe teritoriile „eliberate” urma să fie formată un fel de „republică sovietică” sau „raion sovietic eliberat” după modelul celor din Ungaria anului 1919 sau China anilor ’20-30 ai secolului trecut.

„Guvernul provizoriu revoluţionar” creat „ad-hoc” urma să se adreseze după „ajutor” Armatei Roşii pentru a „elibera” malul drept al Nistrului de „ocupanţii români burghezo-moşiereşti” (scenariu transpus în practică în vara anului 1920 în Transcaucazia[viii]). Moscova, desigur, nu ar fi putut urmări impasibilă „tragedia fraţilor de clasă” şi ar fi reacţionat reieşind din spiritul „internaţionalismului proletar” şi a „solidarităţii de clasă”. Numai acţiunile prompte şi efective ale armatei regulate şi unităţilor de jandarmi români au împiedicat evoluţia evenimentelor după acest scenariu.
Semnificativ este şi faptul că „răsculaţii” aproape imediat după declanşarea rebeliunii s-au îndreptat spre Dunăre pentru a pune mîna pe porturile-cheie de pe cursul inferior al acestui fluviu. Flotila fluvială militară a României a reacţionat şi ea destul de prompt, debarcînd un desant de puşcaşi marini şi a împrăştiat cu foc de artilerie de pe monitoarele blindate grupurile răzleţite de „răsculaţi”. Tentativa Kominternului de a instaura puterea sovietică în Bugeac prin folosirea scenariului ungaro-transcaucazian, a suferit eşec.

0 Comments

Leave a Comment

Login

Welcome! Login in to your account

Remember me Lost your password?

Lost Password