Geopolitica Bugeacului [partea a doua]

În prezent Bugeacul înfăţişează, din punct de vedere etnic, un tablou extrem de pestriţ, dar „polietnismul”

În prezent Bugeacul înfăţişează, din punct de vedere etnic, un tablou extrem de pestriţ, dar „polietnismul”
este unul creat în mod artificial, adică el reprezintă o urmare a unei politici de stat orientate spre diversificarea etnică a populaţiei pe seama băştinaşilor români, mai ales, în perioada ocupaţiei ruso-sovietice şi ucraineşti „samostiinice”. Pe parcursul secolelor anterioare anului 1812, în regiune, alături de românii autohtoni, conlocuiau reprezentanţii mai multor grupuri etnice. Numărul lor, însă, niciodată nu l-a depăşit pe cel al băştinaşilor.

Geto-dacii au constituit cea mai veche populaţie atestată documentar. „Părintele” geografiei Strabo a scris despre ei ca despre autohtonii acestei regiuni. Geţii făceau parte din ramura de miază-noapte a tracilor care populau aproape întreaga peninsulă Balcanică. Pînă în ziua de astăzi în literatura de specialitate se poartă discuţii privitor la identitatea daco-geţilor. Una este cert: chiar dacă aceste două etnonime defineau două popoare diferite, acestea, totuşi, erau înrudite îndestul de aproape pentru a fi identificate de către unii autori ca unul singur[i]. Pe litoral, în coloniile şi emporiile comerciale, locuiau grecii care, de altfel, se străduiau să întreţină relaţii paşnice cu războinicii băştinaşi. Între daco-geţi şi coloniştii greci se făcea un comerţ intens reciproc avantajos.

În perioada elină şi elenistică a antichităţii pontice, stepele Bugeacului i-au atras pe nomazii sciţi care făceau parte din familia de limbi iraniană. Ei au fost urmaţi de rudele lor sarmate care au intrat în contact (nu prea paşnic, de altfel) cu „Pax Romana”. Timp de cîtreva secole, interfluviul Pruto-Nistrean i-a găzduit pe bastarni. Aceştia erau un conglomerat răzleţ de triburi ale vechilor germani al căror masiv principal popula teritoriul dintre Rin şi Elba.
STEPA BUGEACULUI ÎN PERIOADA MARII MIGRAŢIUNI A POPOARELOR ŞI MITUL DESPRE GAGAUZ YERI („PĂMÎNTUL GĂGĂUZILOR”)

Începînd cu secolul III după Hr., civilizaţia greco-romană este zguduită din temelii de valurile succesive ale popoarelor de stepă. Pînă la urmă, acestora le-a reuşit, la un inerval de peste un mileniu, să ducă la pierzanie ambele imperii apărute pe ruinele „Pax Romana” – Imperiul Roman de Asfinţit şi cel de Răsărit numit de savanţi Bizantin.

Coridorul Bugeacului devine calea prin care migratorii nomazi veneau din Marea Stepă pentru a lua cu asalt fruntariile Imperiului Roman. Acest asediu a fost cel mai îndelungat din istoria omenirii. De începutul Marii Migraţiuni a Popoarelor este legată şi prima apariţie în regiune a oguzilor, fapt folosit de către aşa-zişii „istorici” din tîrguşorul Comratului pentru a afirma că stepa Bugeacului este, nici mai mult – nici mai puţin … protopatria găgăuzilor!

La mii de kilometri depărtare de interfluviul pruto-nistrean, undeva între munţii Altai şi pustiul Gobi, este situată patria străveche a tuturor popoarelor turanice (turcice). Strămoşii acestora se îndeletniceau cu creşterea vitelor care în acea perioadă avea un caracter extensiv şi necesita suprafeţe întinse de păşuni. Orice secetă sau mărire a populaţiei atrăgea o revărsare centrifugă a acestora pe teritoriile popoarelor învecinate. Astfel, lua naştere o reacţie în lanţ asemănătoare cu un val tsunami. Cu cît acest val ucigaş se depărtează de epicentrul seismului care l-a provocat, cu atît puterea lui este mai mare şi mai distrugătoare.

Din această stepă s-a pornit în secolul IV un val tsunami care a distrus totul în calea sa – de la poalele Altaiului pînă la cele ale Alpilor. Este vorba, desigur, de hunii lui Attila, supranumit de către contemporani „Biciul lui Dumnezeu”. De fapt, hunii propriu zişi au alcătuit numai nucleul hoardelor de nomazi care au izbutit să spargă limesul roman. Acesta a rezistat mai bine de două secole în faţa formidabilului asalt din partea germanilor.

Printre sumedenia de aliaţi voluntari şi nu prea ai hunilor s-au aflat şi oguzii. Ei au fost, însă, numai unii dintre cei mulţi. După înfrîngerea de pe Cîmpiile Catalaune din anul 451 după Hr. şi moartea lui Attila, megaimperiul hunilor s-a destrămat şi nomazii turanici s-au retras în stepele şi deşerturile Asiei Centrale. Oguzii au revenit pe scena europeană abia în secolul XI, dar şi de această dată au jucat numai un rol episodic al unui actor de planul doi.

Încercările „istoricilor” de la Comrat de a-i prezenta pe toţi cuceritorii turanici drept strămoşi direcţi ai găgăuzilor sînt absurde şi nn au nimic în comun cu adevărul istoric. Bunăoară, bulgarii, care au venit în Balcani via Bugeac în secolul VIII, erau şi ei de neam turanic. Către venirea în regiune a ka-oguzilor[ii], ei erau demult asimilaţi de către alţi venetici cu totul de altă viţă – slavii. În secolul XI, de la bulgari a rămas numai etnonimul pe care slavii dintre Timoc, Vardar şi Marea Neagră îl poartă şi pînă în ziua de astăzi.

Ka-oguzii au alcătuit numai unul dintre elementele constitutive ale poporului găgăuz şi nici pe departe cel mai important. Cît de ilară ar părea, de pildă, tentativa cuiva de a-i confunda pe francezii contemporani cu francii lui Chlodoweg (Clovis) de la care aceştia au moştenit etnonimul. La fel de absurd ar fi de confundat bulgarii lui Asparuh cu cei ai lui Todor Jivkov. Psihologia omului este, însă, de aşa natură că, cu cît mai neînsemnată îi este obîrşia şi rolul, cu atît mai insistente îi sînt încercările de a-şi căuta strămoşi cu un nume cît mai răsunător.

Nici măcar turcii contemporani nu au prea multe în comun cu unii dintre strămoşii lor – seleucizii şi osmanlîii. Este vorba, în primul rînd, de limba vorbită. Or, limba turcă contemporană este o limbă artificială gen esperanto creată prin decret prezidenţial. Primul preşedinte al Republicii Turcia, Mustafa Kemal Ata-Turk a ordonat să fie scoase din uz toate cuvintele de provenienţă persană şi arabă. Acestea alcătuiau mai mult de o treime din vechea limbă turcă. Grafia latină, conform aceluiaşi decret, a înlocuit caracterele arabe proprii popoarelor musulmane.

Pecenegii care îşi creşteau dobitoacele în stepele nord-pontice şi se îndeletniceau cu incursiuni de pradă în Imperiul Bizantin şi Rusia Kieveană au fost alungaţi de aici la sud de Dunăre de către ka-oguzii alungaţi din Asia Centrală de către kîpceaci (cumanii sau polovţii). Basileii bizantini i-au adăpostit pe foştii lor inamici cu condiţia ca aceştia să se convertească la Ortodoxie şi să păzească graniţa Imperiului în regiunea Silistrei (Durostor).

Oguzii au izbutit să-şi menţină dominaţia în Stepa Sălbatică şi Bugeac inclusiv nu mai mult de o jumătate de secol după care au fost şi ei siliţi să repete calea şi soarta foştilor lor duşmani – pecenegii. Locul lor a fost ocupat de către învingătorii cumani. Aceştia au rezistat în stepă de trei ori mai mult timp decît oguzii, dar s-au retras şi ei sub loviturile nemiloase ale tătaro-mongolilor. Singura deosebire este că o parte din ei s-au refugiat în Ungaria unde către secolul XVIII au fost maghiarizaţi în întregime.

Cei dintre cumani care s-au retras la sud de Dunăre au repetat istoria pecenegilor şi oguzilor. Duşmanii de ieri s-au pomenit în exil cam în aceleaşi locuri şi, adoptînd Ortodoxia, s-au asimilat reciproc. Diferenţele lingvistice şi rasiale din cale afară de flagrante i-au împiedicat să se contopească cu populaţiile din jur (bulgarii slavi, grecii bizantini şi românii sud-dunăreni).
Prin urmare, etnia găgăuză s-a format din rămăşiţele pecenegilor, cumanilor şi ka-oguzilor. Cel mai important aport la formarea acestuia l-a avut elementul cuman, dar etnonimul a fost preluat de la ka-oguzi care s-au amestecat şi au supravieţuit numai datorită protecţiei bizantine. Ele s-au salvat de la o distrugere reciprocă cvazitotală în urma convertirii la Ortodoxie. Pămînturile de etnogeneză găgăuză, adică protopatria găgăuzilor este, prin urmare, Bulgaria de nord-est, dacă să fim mai exacţi – districtele Deliorman (Ludogorie) şi Varna.

Focare de etnogeneză găgăuză s-au mai făcut observate în Epir, Macedonia, Albania şi Tesalia, însă, peste tot, inclusiv în patria lor de origine, Bulgaria de Nord-Est, găgăuzii au fost asimilaţi aproape în totalitate de către naţiunile titulare. Apariţia masivă în zona Bugeacului a coloniştilor găgăuzi este legată de războiul ruso-turc din anii 1806-1812, dar şi atunci ei au venit încoace sub un alt nume. Or, găgăuzii, fiind vorbitori de limbă turcică, se temeau să nu fie acceptaţi de către cinovnicii ruşi care nu prea se orientau în nuanţele lingvistice şi confesionale. Pentru ei turcicii erau turci, indiferent de religia împărtăşită. Iată de ce găgăuzii s-au văzut nevoiţi să se dea drept bulgari sau greci, a căror limbi le cunoşteau încă de la locurile de baştină. În documentele statistice ale epocii găgăuzii se vedeau ca „bulgari” sau „colonişti transdanubieni” („zadunaiskie pereselenţî”). O asemenea stare de lucruri s-a păstrat pînă la sfîrşitul secolului XIX.

Nu ar trebui uitat nici faptul că prin stepa Bugeacului au trecut nu numai turanicii, dar şi alte seminţii care făceau parte din alte familii şi grupuri de limbi. Înaintea hunilor în această stepă au dominat goţii. Iranieni au fost alanii, iar ungurii fac parte din familia fino-ugrică. Ei au venit aici din Iugra (Iuhra cum numeşte corect Grigore ureche patria ungurilor) – regiune întinsă de la răsărit de Urali – şi au găsit paradisul lor nomad – Atelkuz sau Etelköz cum numeau ungurii cîmpiile nord-pontice stăpînite de ei între Nistru şi Nipru pînă a da năvala în Pusta Panonică în 898, dar au fost izgoniţi de acolo de către bulgarii turanici. Cu atît mai mult nici slavii care treceau pe aici în drum spre ţinta lor eternă, Ţarigradul, nu erau nici pe departe vorbitori de limbă turcică.

Punctul pe „i” în acest du-te-vino a fost pus de către tătaro-mongoli. În anul 1241 hoardele conduse de către Batu-han au năvălit în Europa Centrală şi de Sud-Est, rămînînd în regiunea care ne interesează pînă la jumătatea secolului XIV. Invaziile din Asia au încetat odată cu apariţia armelor de foc care au redus la net superioritatea cavaleriei nomade faţă de armatele pedestre.

După cucerirea otomană a Chiliei şi Cetăţii Albe a urmat strămutarea în Bugeac a ceambulurilor tătarilor nohai. Pseudo-istoricii găgăuzi încearcă şi pe aceştia să-i împletească în „falnicul” arbore genealogic al poporului găgăuz. Gluma-i glumă, dar unii dintre ei afirmă cu toată seriozitatea, bazîndu-se pe coincidenţa numelui primului om (Adam) cu cea a cuvîntului bărbat („adam”) în limba găgăuză, că acesta ar fi fost … găgăuz, la fel ca şi în cazul anticului oraş Suza din Mesopotamia.

Tătarii nohai, însă, s-au stabilit în Bugeac cu permisiunea şi din ordinul sultanului abia în secolul XVI, după încercarea eşuată a lui Petru Rareş de a scutura jugul otoman. Ei s-au strămutat în stepa Bugeacului unde nu au fost niciodată şi au plecat din ea, lăsînd mai multe urme toponimice – Chioselia, Ermoclia, Mingir, Capaclia, Taraclia, Coştangalia, Cociulia, Cazaclia etc. pe care unii „intelectuali” găgăuzi le atribuie găgăzilor, deşi ei nu înţeleg deloc etimologia acestor cuvinte, deoarece limba nohailor e din cealaltă ramură lingvistică a limbilor turcice. După războiul ruso-turc din anii 1806-1812, tătarii nohai s-au retras peste Dunăre – în Dobrogea. În anul 1812 în Bugeac nu mai era nici un tătar.

Turanicii nomazi de toate neamurile care au trecut prin Bugeac în drumul lor spre alte regiuni mai bogate nu au participat, practic, la formarea poporului românesc (din cauza deosebirilor confesionale despre care vom vorbi într-un capitol aparte – n. a.). Prezenţa lor se mai face simţită numai în toponimia regională – actualul Bugeac şi zonele megieşe – (denumiri geografice . la cele de mai sus adăugăm Congaz, Crocmaz, Talmaz, Comrat, Baurci, Cioc-Maidan, Dezghinge, Gioltai, Beşalma, Ceadîr, Etulia, Cişmi-chioi, Cubei, Ialpuh, Sasîk, Tuzla, Cartal, Sadîc, Anadolu, Musait etc.). Aceste aşezări sînt populate de către români (Ermoclia, Mingir, Capaclia, Taraclia-Căuşeni, Coştangalia, Capaclia, Cociulia, Crocmaz, Talmaz, Cartal, Anadolu, Sadîc), de bulgari (Taraclia, Chioselia), găguzi (25 de localităţi cu denumiri tătăreşti) şi aşezări cu populaţie mixtă slavo-română (Musait, Tuzla şi altele).

„PRIMOGENITURA” SLAVĂ ÎN BASARABIA ŞI LA GURILE DUNĂRII
Pretenţiile găgăuzilor de a fi primii locuitori ai stepei Bugeacului nu sînt deloc noi. Cu mult înaintea lor asemenea pretenţii au fost înaintate de către istoricii moscoviţi (în sens de muscali). Aceştia afirmă că primii locuitori ai interfluviului pruto-nistrean după retragerea aureliană au fost nu altcineva, decît nişte slavi de Răsărit – tiverţii şi ulicii (ştiinţa istorică, de altfel, pune la îndoiala caracterul etnic slav al acestor două popoare). Mai mult decît atît, unii dintre istoricii ruşi cu notorietate se pronunţă în favoarea teoriei care susţine, bazîndu-se pe un fragment din cronica „Povestea vremurilor de demult”, că protopatria slavilor s-ar fi aflat la gurile Dunării. Alţiiîi văd pe strămoşii slavilor sub numele de roxolani care au fost prezenţi în stepele din bazinul de nord al Mării Negre încă în secolele III-IV d. Hr., deşi este binecunoscut faptul că aceştia au făcut parte din familia de limbi iraniană. Unii pseudosavanţi afirmă chiar că şi Attila ar fi fost … slav!
După cum susţine majoritatea istoricilor, protopatria slavilor este regiunea cuprinsă între cursurile superioare ale Vistulei şi Nemanului fără a atinge litoralul baltic. Din această zonă ei, dispersîndu-se în trei puhoaie, au inundat un teritoriu uriaş cuprins între rîul Elba (Laba) – la Asfinţit, Marea Egee – la Miază-zi, izvorul Niprului la Răsărit şi Marea Baltică – la Miază-noapte. Aceste trei puhoaie au alcătuit cele trei subgrupe în care este împărţit grupul lingvistic al slavilor: de Asfinţit (cehii, polonezii, slovacii şi slavii polabi – din ultimii rămînînd doar sorbii lujiceni), de Miază-zi (sîrbii, croaţii, slovenii, bulgarii şi bosanii[iii]) şi de Răsărit (ruşii, ucrainenii[iv] şi beloruşii).

Stabilirea slavilor pe teritoriile care au intrat în zona lor de difuzie a urmat abia în sec. VI. Ei au adoptat un mod de viaţă sedentar şi au început să valorifice pămînturile cucerite. Fără a nega faptul prezenţei slavilor de Răsărit în spaţiul pruto-nistrean, ţinem să subliniem că nu ei au alcătuit elementul etnic dominant în această zonă. Altfel nu ei ar fi fost romanizaţi de către populaţia protoromână, ci viceversa. Ulicii, de fapt, nici nu au fost slavi, iar despre tiverţi, chiar şi letopiseţele ruseşti vorbesc despre faptul că ei erau bilingvi. Cu alte cuvinte, procesul de asimilare a acestora de către volohi (protoromâni) se afla către sec. IX într-o stare destul de avansată.
S-a speculat mult şi pe coincidenţa denumirii satului Peresecina din raionul Orhei cu cea a horodiştei Peresecino care a fost „cetatea de scaun” a acestor triburi. Arheologii au stabilit, însă, că şi în acest caz nu a fost vorba decît de o omonimie absolut accidentală. Or, ruinele acestei horodişti au fost descoperite pe malurile… Niprului, la cîteva sute de kilometri spre Răsărit de satul românesc cu un nume asemănător. În orice caz, vestigii arheologice care ar mărturisi o prezenţă slavă masivă în Basarabia în general şi Bugeac, în special, sînt prea puţine.

Cît despre populaţia autohtonă – românii – ei au fost prezenţi în regiune pe toată perioada istoriei cunoscute fără nici un fel de întreruperi. Despre aceasta ne mărturisesc izvoarele arheologice şi recunosc acest lucru pînă şi unii cercetători ruşi. Astfel, istoricul rus I. G. Konovalova, în articolul său consacrat istoriei timpurii a Cetăţii Albe şi Chiliei („K voprosu o rannei istorii Belgoroda i Kilii”) publicat în culegerea „Cele mai vechi state ale Europei de Est” (Drevneişie gosudarstva Vostocinoi Evropî”, M. 1994, pp. 224-231), menţionează existenţa în regiune a unei populaţii est-romanice în perioada aşa ziselor „Secole ale tăcerii”[v].

SITUAŢIA RELIGIOASĂ ÎN BUGEAC
Din acest punct de vedere, în Bugeac, de-a lungul secolelor, s-a creat o situaţie paradoxală. Această regiune, de o policromie etnică rar întîlnită în Europa, este absolut monocromă din punct de vedere confesional. Majoritatea absolută a credincioşilor ţin de Biserica Ortodoxă. Fenomenul în cauză se datorează nu într-atît evoluţiei naturale a evenimentelor (se are în vedere o convertire benevolă la Ortodoxie) cît amestecului din partea statului. Se are în vedere exodul populaţiei mahomedane după anul 1812 la ordinul califului (sultanul turc era concomitent şi calif, adică capul spiritual al musulmanilor suniţi – n. a.) şi retragerea nemţilor luterani în patria istorică („Nach Vaterland”) în urma înţelegerii dintre Germania hitleristă şi URSS în anul 1940. Evreii mozaici, deosebit de numeroşi după secolul XVIII, au emigrat în masă în Palestina, apoi în Israel şi Occident în anii 80-90 ai secolului XX, o parte a fost deportată în Guvernămîntul Transnistriei (ca urmare a rolului lor activ în organizarea rebeliunilor armate împotriva Statului Român în perioada interbelică), parţial – deportaţi în Siberia de către Stalin în anii 1940, 1949 (colectivizarea) şi în timpul „Campaniei împotriva cosmopolitismului” din anul 1949.
Despre perioada anterioară secolului III, cînd a avut loc convertirea populaţiei locale la creştinism, s-a scris îndeajuns. Geto-dacii autohtoni urmau cultul lui Zamolxes, iar nomazii care invadau periodic această zonă erau idolatri. Cultele lor aveau elemente de totemism, animism şi magie, fapt demonstrat de vestigiile arheologice descoperite în necropolele acestora (de genul gorganelor scitice). Creştinarea Daciei a avut loc începînd cu misiunea apostolică a sfîntului Andrei cel Întîi chemat care, conform tradiţiei creştine, a propăvăduit Evanghelia în această regiune aproape imediat după Învierea Mîntuitorului.

Valurile de migratori din Asia Centrală nu au lăsat aproape nici un fel de urme şi din cauza diferenţelor de ordin confesional. Ei, spre deosebire de străromânii băştinaşi nu erau creştini, de aceea nici nu putea să fie vorba despre vreo asimilare reciprocă. Polonezii, ungurii şi cumanii care s-au convertit într-o perioadă sau alta la catolicism, la fel ca şi nomazii păgîni nu s-au prea amestecat cu populaţia autohtonă care pe tot parcursul istorie sale creştine a rămas fidelă Ortodoxiei.
Creştinii ortodocşi din Bugeac au fost, pînă în anul 1813 cînd s-a format Mitropolia Chişinăului şi Hotinului (adică a întregii Basarabii), supuşi din punct de vedere ecleziastic, episcopiei Proilavei (Brăilei) care făcea parte, între anii 1538 şi 1806, direct din Patriarhia Constantinopolului. De mitropolia Proilavei ţineau şi toţi creştinii (adică, românii) din Olatul Voziei – jumătatea de sud a Bugonistriei.

De la începuturile statalităţii româneşti aceste pămînturi au fost cuprinse în Ţara Româmească. De altfel, chiar şi graiul vorbit pînă în prezent de către populaţia românească de-a lungul Prutului de Jos şi Dunării este unul muntean şi nu moldovenesc. Alexandru cel Bun a anexat Chilia (marginea de Răsărit a posesiunilor muntene) la Ţara Moldovei.

Fiinţarea episcopiei Proilavei şi în anii administraţiei turco-tătărăşti, demonstrează cu pregnanţă continuitatea elementului românesc autohton în Bugeac. Dacă acest ţinut către anul 1812 ar fi fost pustiu, după cum susţin „istoricii” ruşi şi găgăuzi, la ce bun ar mai fi menţinut turcii această episcopie? Negustorii şi pescarii greci erau prea puţini pentru o asemenea unitate administrativă ecleziastică. Negustorii şi meşteşugarii armeni făceau parte din biserica armeano-grigoriană monofizită şi erau tot atît de străini românilor ortodocşi ca şi nemţii luterani sau genovezii catolici.

0 Comments

Leave a Comment

Login

Welcome! Login in to your account

Remember me Lost your password?

Lost Password