Geopolitica Bugeacului după 1989

Anii ’80 ai secolului trecut au fost anii de agonie ai Imperiului sovietic. Aşa zisa „stagnare” brejnevistă a evoluat într-o profundă criză social-economică, politică şi spirituală care, „ad finem”, a dus pe timpurile lui Gorbaciov la prăbuşirea colosului sovietic. Odată cu declanşarea procesului de „democratizare” şi „transparenţă”, toate plăgile de care suferea demult societatea sovietică au ieşit la suprafaţă, provocînd grave conflicte sociale, politice, interetnice şi interconfesionale care au zguduit din temelii Uniunea Sovietică.
Pentru a împiedica procesul de descompunere a statului sovietic, analiştii KGB-ului au scos din mînecă atuul tuturor imperiilor din toate timpurile – „Divide et impera!” („Dezbină şi domină!”), manifestat prin aţîţarea urii interetnice şi xenofobiei.
Toate sloganurile timpului de genul: „Cemodan – Voczal – Rosia” („Geamantanul – Gara – Rusia”) şi „Uhodea – gasi bîkov!” (joc de cuvinte idiomatic intraductibil, care ar putea fi înţeles ca o chemare la nimicirea moldovenilor), au fost inventate de către specialiştii kaghebişti. Provocatorii în solda KGB-ului (tot felul de Roşca, Druc, Lari, Dabija ş. a.) au reuşit să se plaseze în fruntea mişcării de eliberare naţională din RSS Moldova.
De cealaltă parte a baricadelor se aflau tot provocatorii şi năimiţii KGB-ului – Smirnov, Chindighilean, Topal, Maracuţa ş. a. Situaţia din Bugeac devenise critică. Liderii de la Comrat au lansat ideea unei RSS Găgăuze care ar fi inclus nu numai localităţile compact locuite de găgăuzi, dar şi acele locuite de bulgari, precum şi satele româneşti intercalate între ele. Dacă vreţi – un fel de „Găgăuzie mare”. În laşitatea lor, ei nu îndrăzneau să pretindă şi la localităţile găgăuze din Bugeacul de Sud, deoarece Kievul ar fi reacţionat de o asemenea manieră, că lor le-ar fi pierit pofta de a se separa pentru cel puţin încă vreo două sute de ani înainte. În ceea ce priveşte confruntarea cu Chişinăul, Moscova i-a sprijinit pe separatiştii turcomani cu blindate şi unităţi de elită înarmate pînă în dinţi.
Popa Gapon al mişcării de eliberare naţională a românilor basarabeni, Mircea Druc, a trimis împotriva unităţilor armatei regulate sovietice miliţiile populare alcătuite din voluntari înarmaţi cu furci, coase, puşti de vînătoare şi pistolete „Makarov”. În aceste momente critice pentru însăşi fiinţarea statalităţii moldoveneşti, Druc, arborînd mina scîrboasă a unui Napoleon de talie judeţeană se lăuda în faţa mulţimii adunate în piaţa Marii Adunări Naţionale că a comandat pentru tinerele trupe de carabinieri… douăzeci de mii de metri patraţi de stofă suedeză!!! Numai cumpătarea şi cuminţenia atît de caracteristică românilor basarabeni a preîntîmpinat izbucnirea unui război. Culmea este faptul că provocatorul Druc a devenit… senator de România.
INTERESELE GEOPOLITICE ALE STATELOR VECINE:
TURCIA…
În anul 1991 se produce farsa de la Belojevskaia Puşcia, unde cei trei „zimbri” slavoni, Elţin, Şuşkevici şi Kravciuk,. într-un acces de „delirium tremens” (în limba rusă – „belaia goriacika”) au pus punct în istoria septagenară a Uniunii Sovietice. Pentru o perioadă oarecare de timp, Moscova s-a distanţat un pic de evenimentele din Bugeac. Pentru a nu turna apă la moară propriilor separatişti din rîndurile găgăuzilor, Kievul nu a sprijinit nici el intenţiile megalomane ale liderilor de la Comrat. O lege a fizicii susţine, însă, că natura nu suportă vacuumul. În ajutorul găgăuzilor au venit „prietenii de moarte” ai acestora – turcii.
La sfîrşitul anilor ’80, Turcia a profitat din plin de colapsul economiei sovietice, inundînd uriaşa piaţă a URSS cu produse de larg consum ale celor mai vestite firme apusene (falsificate, desigur). Filistinul sovietic (aşa zisul „sovok”) ahtiat după tot ce purta eticheta de „Made in…”, cumpăra tot delaolaltă. Miliardele de dolari curgeau cu nemiluita peste capetele „industriaşilor” de prin magherniţele din Stambul, Sinope sau Trabzon. A crescut cu această ocazie şi veniturile bugetare, ceea ce i-a permis Ankarei să-şi majoreze cheltuielile militare şi, implicit, poftele geopolitice.
Politicienii din Ankara au revigorat proiectul imperial demult uitat al „Marelui Turan” (de la Marea Neagră – pînă la Oceanul Pacific) al renumitului aventurier Enver-Paşa. „Găgăuzia Mare” ocupa în acest proiect geopolitic un loc de vază, de rînd cu pomacii[i] bulgari, tătarii din Crimeea şi separatiştii caucazieni (adjari, abhazi, kabardini şi ceceni). Marea Neagră urma să redevină un „mare nostrum” turcesc aşa cum a fost odată în secolele de glorie a Imperiului Otoman.
Pseudo-istoricii şi politicaştrii de mahala de la Comrat au uitat pe dată din cauza cui strămoşii lor şi-au părăsit patria istorică (Bulgaria de Nord-Est) şi şi-au luat lumea-n cap. Au fost date uitării pogromurile başibuzucilor şi ienicerilor[ii] turci în timpul cărora găgăuzii creştini, consideraţi de turci ca trădători ai islamului, erau căsăpiţi fără milă. S-a uitat şi faptul că ţăranii români din Bugeac nu i-au luat în furci pe refugiaţii care-şi ascundeau cu grijă provenienţa etnică, dîndu-se drept bulgari sau greci, ci i-au primit cum se cuvine unor adevăraţi creştini – cu milă şi compasiune, împărţind cu ei acoperişul şi ultima bucăţică de pîine.
Putoarea de sulf a dolarului şi diabolica ispită a puterii s-au dovedit a fi mai puternice decît elementarul simţ a recunoştinţei pentru binele făcut. Milioanele turceşti şi ajutorul venit din partea „tovarăşilor de cauză”, separatiştilor din Tiraspol, i-au ajutat pe clovnii de la Comrat să insiste în crearea dacă nu a unui stat independent, atunci măcar a unei autonomii găgăuze în Bugeac.
În acest moment crucial în istoria Republicii Moldova, conducerea ei a fost alcătuită din cei mai semidocţi şi analfabeţi politicaştri pe care i-a avut vreodată (Eugenia Ostapciuc pe lîngă Dumitru Moţpan şi Andrei Sangheli este o adevărată enciclopedistă). Ea a cedat în faţa separatiştilor de la Comrat şi le-a permis formarea aşa zisei „unităţi teritorial-administrative Gagauz-Yeri”. Numai pentru acceptarea sintagmei de „Gagauz-Yeri” („pămînt al găgăuzilor”) în denumirea acestei formaţiuni separatiste, gaşca de cretini cuibărită la Chişinău merita un loc în boxa acuzaţilor sub învinuirea de înaltă trădare.
Moaşele acestei creaturi geopolitice au fost primul-minsitru turc (devenit ulterior preşedinte – n. a.) Suleiman Demirel şi „mioriticul” Petru Chirilovici care, zic gurile rele, ar fi convertit „bogdaprostele” lui Demirel într-un pent-house de toată frumuseţe la Miami în acelaşi bloc cu sperietoarea estradei ruseşti, Ala Pugaciova.
…BULGARIA…
Imediat, în cursa pentru înhăţarea a ce-a mai rămas din Bugeacul moldovenesc s-a inclus şi Sofia, după principiul: „ce li se permite turcilor – se permite şi bulgarilor”. În aşa mod, Republica Moldova s-a mai căpătuit cu o microstatalitate separatistă – autonomia bulgărească a Taracliei.
În cazul Taracliei s-a manifestat în toată splendoarea gogomănia cu glotonimul de „limbă moldovenească” în nenorocitul articol 13 din Constituţia Republicii Moldova. În timp ce bulgarii insistau din ce în ce mai obraznic cu pretenţiile lor autonomiste, nu mai ştiu care erudit de la MAE al Republicii Moldova şi-a amintit că în Bulgaria, pe cursul inferior al rîului Timoc, locuiesc cîteva zeci de mii de români cărora nu le este recunoscut nici măcar dreptul de a se numi români. Imediat, Chişinăul a intervenit cu o notă pe lîngă Sofia pentru ca acestora să li se acorde un statut similar cu cel al bulgarilor moldoveni. Dar, şi la MAE bulgar s-a găsit un erudit care a citit „impecabila” şi „neîntinata” noastră Lege Fundamentală şi a ripostat: “Ce aveţi voi cu românii de pe Timoc şi statutul limbii române în Bulgaria, dacă voi sînteţi moldoveni şi limba voastră de stat este cea moldovenească?”. În concursul „Ce? Unde? Cînd?” dintre deştepţii de pe malurile Strumei şi a le Bîcului, cei de la noi au fost nevoiţi să dea mărunt din buze.
Marele geopolitician Friedrich Ratzel asemuia statele cu oamenii, avînd în vedere ciclurile existenţei acestora. Pare-se că acelaşi lucru se referă şi la conduita lor. Este uşor să o faci pe eroul faţă de o fiinţă slabă şi neapărată (împinge-l pe cel care şi aşa cade!), dar nu şi faţă de un vlăjgan cu pumni de piatră. Cam aşa a procedat şi Sofia faţă de Republica Moldova sfîşiată de frămîntări politice interne şi duşmanii din afară. De partea cealaltă a frontierei, în Bugeacul ucrainean, locuiesc peste 130 de mii de bulgari şi încă cu mult mai compact (ei sînt concentraţi cu precădere în jurul oraşului Bolgrad – n. a.) decît cei din partea moldovenească. Bulgaria, însă, pe lîngă Ucraina nu este decît un liliputan. De aici şi concluziile…
…UCRAINA
De mare patriotism, dragoste de Neam şi Ţară şi clarviziune politică nu au dat dovadă, însă, nici „democraţii” algoritmici cu studii superioare care i-au schimbat la putere pe agrarienii agramaţi. Cea mai relevantă mostră a cutremurătoarei miopii (sau, mai degrabă a coruptibilităţii) politice a acestora a fost „afacerea Palanca”. Chestiunea constă în porţiunea de şosea lungă de vreo opt kilometri care uneşte centrul regional ucrainean Odesa, de care ţine şi enclava Bugeacului de Sud, cu Reni, Izmail şi celelalte oraşe din zonă şi care trece prin teritoriul Republicii Moldova.
Strategicul pod de la Zatoka-Bugaz peste ieşirea limanului nistrean în mare, la nevoie, ar putea fi blocat şi enclava Bugeacului de Sud, s-ar transforma într-o insulă. Cheltuielile legate de aprovizionare pe calea aerului şi pe mare ar fi mult prea mari pentru ca Kievul să le suporte un timp îndelungat. Controlînd acest fragment de şosea strategică, Chişinăul deţinea un atu hotărîtor în disputa cu Kievul pe marginea problemei nistrene şi a dezenclavizării Republicii Moldova spre Dunăre şi, implicit, la Marea Neagră. Acest atu a fost dat în arendă de lungă durată (emfiteoză) Ucrainei de către „dulcea pereche” algoritmică Braghiş-Andronic în anul 1999 sub „patronatul” politico-spiritual al preşedintelui de atunci Petru Lucinschi.
La mijloc mai este încă un factor, despre care „algoritmiştii” s-au făcut a uita: stăpînind această porţiune de şosea, Republica Moldova a avut posibilitatea de a întrerupe joncţiunea dintre separatiştii de la Tiraspol şi confraţii lor de idei de la Comrat. Astfel, în anul 1992, locuitorii din Palanca au împiedicat coloana de gardişti smirnovişti să vină în ajutorul separatiştilor găgăuzi. Dacă ea ar fi ajuns la Comrat, atunci operaţiunile militare la sigur că s-ar fi extins şi în Bugeacul moldovenesc.
S. Sînt răi comunişti, nu-i vorbă, dar să ne ferească bunul Dumnezeu de „veşnic tînărul komsomol” în persoana suspomeniţilor Braghiş, Andronic, Iura Roşca, Leonia Bujor şi compania lor socio-liberastă pornită la îngrăşat cu lăturile hooliwudiene din videosaloanele pe care le patronau în anii ’80, căci ăştea or să văndă tot şi toate atît cu amănuntul, cît şi cu ridicata de o să ajungem din urmă Vaticanul după suprafaţă şi populaţie, iar Somalia – după sărăcie.
La orice iarmaroc, ambele părţi (vînzătorul şi cumpărătorul) pornesc tîrgul de pe poziţii diametral opuse: vînzătorul cere un preţ maximal, iar cumpărătorul oferă unul minimal. Ambii îşi dau seama că acesta nu este preţul real, ci unul de la care se poate porni tîrgul şi se pot face cedări reciproce. Chişinăul, însă, a facut un busines într-un stil pur „maldavenesc”: a cedat totul ce se putea de cedat de la bun început şi în continuare nu mai are cu ce se tîrgui, pe cînd partea adversă (Kievul), nu a făcut decît nişte concesii insignifiante care nu o obligă la nimic. Ucraina a „cedat” Republicii Moldova (în schimbul porţiunii de şosea de la Palanca) o palmă de litoral danubian la Giurgiuleşti care… şi aşa era moldovenească.

Apropo de Giurgiuleşti şi terminalul petrolier cu acelaşi nume (rebotezat pompos – „portul maritim internaţional Giugiuleşti”): o asemenea durată în timp a construcţiei (în limba rusă – „dolgostroi”) nu a cunoscut nici fosta Uniune Sovietică. Trebuie să poţi a tărăgăna timp de cincisprezece ani darea în exploatare a unui terminal nenorocit cu o capacitate de numai cîteva zeci de mii de tone anual. Ucraina şi pînă în ziua de astăzi contestă legitimitatea acestei construcţii, motivînd prin faptul că Republica Moldova nu are dreptul decît la vreo sută de metri de litoral danubian, pe cînd portul s-a întins pe o lungime de şapte sute de metri.
Tărăgănarea construcţiei terminalului în cauză se explică prin faptul că Rusia şi Ucraina nu doresc sub nici un mod dezenclavizarea Republicii Moldova spre Dunăre şi Marea Neagră. Moscova este cointeresată în dependenţa totală a ţării noastre de resursele energetice ruseşti. Pentru acesta, companiile petroliere ruseşti şi în primul rînd „Lukoil”-ul, au „uns” cum au putut mai bine factorii de decizie de la Chişinău pentru ca aceştia să îngroape cu succes proiectul.
La noi funcţionează şcoli, biblioteci şi asociaţii culturale ucrainene încă de atunci, cînd Kievul nici măcar nu a făcut vreo aluzie în acest sens. Cum poate acum Chişinăul să ceară Kievului ca limba română în satele moldoveneşti din regiunea Odesa să nu se predea la nivelul de ore opţionale, ci în calitate de limbă de predare? Republica Moldova, datorită lipsei totale a simţului demnităţii naţionale la protipendada compradoră de pe malurile Bîcului, nu mai dispune de nici un fel de atuuri, iar cei de la Kiev nu sînt oamenii care ar ceda ceva fără să primească nimic în schimb.
Greşită este şi poziţia acelor politicieni care mizează pe bunăvoinţa şi nobleţea spirituală a liderilor de la Cremlin în rezolvarea diferendelor teritoriale cu Ucraina şi aplanarea problemelor separatismului din raioanele de Răsărit şi Miază-Zi ale Republicii Moldova. De la Petru I încoace nici pomeneală de aşa ceva. Cei de la Moscova au preluat de la Apus nu numai redingota şi cravata, dar şi „morala”. Pragmatismul şi egoismul constituie chintesenţa politicii lor externe, chiar şi faţă de cei de o credinţă şi chiar de-o limbă cu ei.
În primăvara anului 1941 Germania a şters de pe harta Europei Iugoslavia cu care URSS semnase de curînd un tratat de prietenie şi ajutor reciproc. Cu această ocazie, un diplomat slovac (Tiszo) a spus următoarele: „Iugoslavia va fi nimicită curînd. Mai bine mergea cu Germania. URSS nu nutreşte nici un fel de sentimente faţă de slavi. Mai departe de gesturi şi declaraţii de intenţii nu se merge…”[iii]. Acelaşi lucru s-a întîmplat în anul 1999 cînd aviaţia NATO (citeşte – americană) a bombardat Belgradul. Dacă au procedat de o aşa manieră cu fraţii lor slavi, la ce ne putem aştepta noi, românii moldoveni?
În afară de aceasta, oricare ar fi relaţiile Moscovei cu Kievul, în cazul unui conflict în Bugeac, Rusia va lua partea Ucrainei. Liderii de la Cremlin mizează, în speranţa lor de a revigora imperiul, pe rusofilia populaţiei din sudul Ucrainei, inclusiv din Bugeac.
Fragmentările şi schimbările teritoriale avute loc în ultima jumătate de secol şi chiar în ultimii zece ani, implicarea puterilor regionale în evoluţia situaţiei politice din zonă, demonstrează că importanţa geopolitică a Bugeacului rămîne foarte mare în pofida revoluţiei în domeniul armamentelor şi a mijloacelor de transportare la ţintă. Acest „colţ uitat” este de fapt un nod geopolitic gordian în care s-au împletit interesele tuturor statelor (prin similitudinea problemelor chiar şi a Gruziei!) din bazinul Mării Negre şi nu numai.

Vasilache Silviu87 Posts
0 Comments